luni, 9 mai 2011

Prolog


-Doar un pahar. Considera ca ti-am cerut sa ma ajuti cu dosarul Marriott.
-Nu mă dezamăgi, Mike. Chiar dacă noi doi nu am căzut întotdeauna de acord, cel puţin ţi-am respectat inteligenţa.
Bella Swan se abţinu cu greu să nu-i îndese pe gât dosarele pe care le adusese şi le aşeză în schimb cu grijă în servietă. Mike Newton se uită la micuţa, atractiva femeie în timp ce ea îşi părăsea masa de lucru şi se întindea să-şi ia haina. Oftă, sprijinindu-se de uşa biroului ei. Ce avea această femeie încât îl făcea să revină mereu aici şi să se facă de râs? O privi îmbrăcându-şi costisitorul paltonaş gri, fără să-i scape felul în care materialul rochiei i se întindea peste sânii plini. Lucra cu ea de un an şi jumătate şi o ştia ca fiind o femeie spirituală, inteligentă, cu un pătrunzător spirit de organizare; dar niciodată în tot acest timp nu o văzuse implicată în vreo relaţie cu vreun bărbat.O văzuse refuzând o armată de bărbaţi, şi se ura pentru că li se alăturase.
Probabil că Mike o găsea atât de irezistibilă pentru cp era aşa o enigmă. Sau poate că era din cauza că Bella nu părea să admită efectul uimitor pe care îl avea asupra bărbaţilor. Avea aproape un metru şaptezeci şi arăta cu cel puţin cinci ani mai tânărp decât cei douăzeci şi şase pe care îi avea. Părul de un castaniu roşcat încadra un chip delicat şi cădea pe umeri într-o cascadă de bucle libere. Tenul ei era aproape perfect, tulburat doar de roşeaţa care, cauzată fie de mânie, fie de stânjeneală, se statornicea uneori pe pomeţi. Bella nu simţea niciunul dintre acele sentimente când îşi luă servieta. Era mai mult iritare. Mai trecuse prin asta cu Mike. Stinse luminile din biroul ei de pe colţ şi se uită la bărbatul blond care continua să stea afară, lângă uşă.
Pentru că nu vroia să-şi facă un duşman, Bella se mulţumi să zâmbească şi spuse calm ,,noapte bună". Trecând prin biroul pustiu, îi putea simţi privirea urmărind-o pe scurta distanţă până la lift.
-Ştii cum ţi se spune? Fecioara de gheaţă.
Se opri auzind porecla, apoi inspiră adânc şi mai făcu câţiva paşi. Când apăsă butonul liftului îl auzi remarcând:
-Încep să cred că e adevărat. În fond, care-i problema ta? Doar un pahar.
Bella intră în lift, dar ţinu cu mâna uşa grea metalică, împiedicând-o să se închidă automat.
-Du-te acasă, Mike, spuse ea cu o voce obosită. A fost o zi lungă.
Îşi lua mâna şi uşa o acoperi încetul cu încetul privirii lui, împiedicându-l să vadă umilinţa care îi umbrea ochii de ciocolată.
Mike continuă să fixeze liftul închis pentru câteva secunde. Ridicând din umeri, se întoarse şi se îndreptă spre biroul lui . Meritase să încerce, se gândi el. Ce naiba, putea la fel de bine să meargă acasă la nevasta lui.
***
Patruzeci de minute mai târziu, Bella îşi azvârli pantofii cu toc şi îşi vârî recunoscătoare degetele picioarelor în covorul moale, galben de sub tălpile ei. Privi cu jind patul cu baldachin şi se strâmbă înainte de a se întoarce spre dulap. Cu doi ani în urmă, când se angajase ca şef de departament la o importantă companie de asigurări, ştia că nu va fi uşor. Dar nimeni nu îi spusese despre cele opt până la doisprezece ore neplătite în afara programului. Desigur, venitul ei îi permisese să trăiască destul de confortabil, dar era obosită să asculte cererile şi plângerile celor aflaţi în subordinea ei, şi în special obosită să-i calmeze pe superiori. De ce se aşteptau de la ea fie să facă minuni, fie să clacheze? Unde era fericita linie de mijloc?
Scoţând un umeraş căptuşit, agăţă cu grijă rochia Evan Picone şi scoase treningul verde închis. Contrastul puternic între hainele pe care le purta la serviciu şi cele în care făcea exerciţii fizice nu încetase să o amuze. Punându-şi repede treningul pe ea, ignoră patul şi se grăbi în sufragerie înainte să se răzgândească şi să răspundă irezistibilului cântec de sirenă care o ademenea sp se odihnească doare un pic. Hai! Un pic. Bella ştia că dacă cedează, se va trezi a doua zi dimineaţă, îmbrăcată tot în trening.
Ajunse la sistemul audio, culese CD-ul familiar şi îl introduse în aparat. Sclava obişnuinţei, se grăbi apoi în bucătărie şi scoase repede ingredientele pentru cină- o nouă omletă cu roşii. Alergă înapoi în sufragerie şi ajunse exact când basul sonor al bateriei începu.
Se mişca conştiincios în timp ce Michael Jackson cânta despre o femeie superficială numită Billie Jean. După opt melodii, atât ea cât şi muzica erau terminate. Se prăbuşi pe covor şi aşteptă să înceapă ,,muzica apelor" de Handel.
Ieşind de sub duş, se înfăşură într-un halat pufos alb, şi-l lăsă să absoarbă crema de pe corp. Îşi scoase agrafele din părul lung şi des şi îl perie până străluci arămiu în lumina puternică din baie.
Părăsi baia pentru confortul dormitorului său. ră că ţi-am cerut să verifici dosarul Marriott.
Terminând cu uleiul, îşi luă cămaşa de noapte şi merse desculţă în bucătărie să-şi pregătească cina. Aruncă o privire spre ceas şi dădu din cap cu dezgust. Nouă şi douăzeci şi trei de minute. Ce fel de persoană cina la ora aceea? Ştia răspunsul. O singură persoană.
-E vina ta, Bella, se admolesta cu voce tare. Primise o mulţime de propuneri de la bărbaţii cu care lucra şi de la fluxul de agenţi de vânzări care trecuseră prin biroul ei, dar îi refuzase pe toţi, fără excepţie. Nu că ar fi fost mai bună decât celelalte femei care acceptau, doar că nu era stilul ei să amestece afacerile cu viaţa personală. Pe lângă asta, cei mai mulţi erau oricum însuraţi.. ca şi Mike. Şi gândindu-se la el, strânse din dinţi. Cât ar fi vrut să semene cu Jessica şi să aibă largheţea ei în vorbire.
Jessica era una dintre vagaboantele statornicite în staţia de metrou Penn Center. În fiecare dimineaţă o salută pe Bella zgomotos când cobora din metrou şi trecea prin staţie. Jessica avea o opinie despre orice şi îşi colora fiecare propoziţie cu o înjurătură răsunătoare. Nu avea importanţă dacă vorbea despre vreme sau despre piciorul care o durea, Jessicăi îi plăcea să şocheze. Când o văzuse prima oară, Bella fusese îngrozită de limbajul ei şi de condiţiile în care trăia şi se grăbise să sune la câteva agenţii de asistenţă socială să afle dacă ei pot face ceva. Femeia lipsese mai puţin de o săptămână înainte să apară înjurând binefăcătorii oraşului. Acum, Bella îi zâmbea, îi răspundea la salut într-un mod mai puţin necioplit decât al celeilalte şi-şi vedea de ale ei.
Stând în faţa aragazului, clătină din cap. Jessica n-ar fi avut niciodată o problemă să-i spună lui Mike ce să facă cu acel ,,pahar al lui", şi se trezi chicotind în timp ce îşi imagina scena dintre ei. Da, Jessica s-ar fi descurat mai bine.
Puse ompleta rumenă în farfurie, îşi turnă un pahar cu vin alb rece şi se aşeză să-şi mănânce cina. Alungă accidentul neplăcut cu Mike din minte şi se uită prin bucătărie, admirând ceea ce făcuse. Weekend-ul trecut petrecuse cele două zile preţioase punând un tapet turcoaz cu imprimeu mărunt. Adoră sa0si decoreze căminul, şi treptat casa impersonală devenea o oglindă a personalităţii ei.
Pur şi simplu, îi plăcea. Îi plăcea să vadă serviciul de ceai din argint al mamei sale odihnindu-se pe servantă, baldachinul din dantela acoperindu-i patul. Era acasă... era casa ei.
Uneori o cuprindea un gând înspăimântător: că-i plăcea prea mult să trăiască singură, că nu făcea niciun efort pentru a găsi pe cineva. Ştia doar că nu dorea amestecul nimănui în viaţa ei. Era prea ocupată acum pentru al cauta pe Făt-Frumos. Nu ştia cine este el, nici măcar dacă există undeva în afara minţii ei. Prietenele îi spuneau că are standarde prea ridicate, dar ea ştia că bărbatul iubit, fără chip, din visele ei era undeva aproape... undeva în lume, aşteptând. Nu ştia unde era acest bărbat imaginar, dar ştia că-l va găsi cu siguranţă, şi vroia să aibă răbdare.
Sunetul insistent al telefonului o aduse la realitate.
-Alo? răspunse încet.
-Buna, Bella. Te deranjez?
Inconştientă, răsuflă uşurată, se aşeză pe canapea şi-şi potrivi receptorul pe ureche, Zâmbind anticipativ faţă de reacţia surorii ei mai mici, răspunse:
-De fapt, Rosalie, am o pereche splendidă de gemeni norvegieni care aşteaptă să mă încânte în dormitor. Crezi că va dura mult?
-Suna interesant. Ştiam eu că nu trebuia să părăsesc Nordul. Nu cred că ai putea găsi un norvegian calumea în întregul New Orleans, probabil din cauza climei.
Bella ascultă râsul uşor al surorii sale în timp ce vorbea, dar simţi că în adâncul ei nu era în dispoziţia obişnuită( tachinare caracteristică relaţiei lor).
-Ce este? întrebă ea. Să nu-mi spui că m-ai făcut în sfârşit mătuşă.
-Regret, sunt încă în aşteptare. Rosalie părea la pământ.
-In regulă, azi e luni. Asta înseamnă că ai fost la doctorul Crandall. Ce ţi-a spus?
Rosalie răspunse cu toată frustrarea unei femei a cărei sarcina se prelungeşte anormal.
-Acelasi lucru pe care mi-l spune de două saptamani- că se poate declanşa oricând. E evident că tot talentul lui e concentrat în obstretica, previziunile lui nu fac doi bani. Mi-a spus totuşi ceva nou astăzi. Dacă nu intru singură în travaliu până miercuri, mi-l va declanşa el.
Bella se încruntă.
-Sa ţi-l declanşeze?
-De fapt, va determina copilul să facă cunoştinţă cu lumea de afară. Îmi va da un medicament, Petosin sau aşa ceva, şi după cum se presupune, travaliul începe la scurt timp după injecţie. Nu pot spune că sunt extaziată de perspectivă. Am auzit că scurtează travaliul, dar durerea e mai puternică.
Bella privi prin cameră luând o înghiţitură de suc. Brusc, lua o hotărâre.
-Asculta, aveam de gând să vin imediat ce ai fi născut, ce-ai spune dacă aş veni mai devreme?
Vocea lui Rosalie sună aproape veselă.
-Vorbesti serios? Şi cu serviciul? Te poţi descurca?
Bella râse.
-Glumesti? Toţi ştiu că urmă să-mi iau trei săptămâni de concediu imediat ce năşteai. Va fi doar puţin mai devreme decât se aşteptau ei. Crede-mă sunt pregătiţi. Ken Seagram arde de nerăbdare să preia departamentul, aşa că am să-i dau acestui domn o şansă. În afară de asta, firma îmi datorează acest timp. Îl sun pe Larry Huber acasă în seara asta şi pun totul în mişcare.
-Bells, eşti sigură? Mă simt bine, zău, doar că mă compătimesc puţin.
Bella îşi dădu ochii peste cap.
-Nu-mi face asta, Rose. Vin! Adevărul este că am nevoie de tine. N-am fost niciodată în New Orleans, nu ţi-am văzut niciodată casa, decât în fotografii. În felul ăsta pot fi cu tine miercuri.
- E grozav! Emmet te va aştepta la aeroport. Sună-mă din nou când ai să ştii numărul cursei.
- N-am de gând să iau avionul, declară Bella brusc. Vin cu maşina. E aproape nouă şi n-am folosit-o niciodată pentru un drum lung. La drept vorbind, spuse ea în timp ce planurile începeau să prindă contur, cred că voi pleca în seara asta.De fapt, mâine dimineaţă. E cel mai bun timp pentru a conduce. Când obosesc, fac un popas, găsesc un motel, dorm vreo două ore şi apoi îmi continui drumul. Cu puţin noroc, ar trebui să ajung miercuri seară.
Îngrijorarea îşi făcu loc pe fir.
- Fir-ar, Bells, de ce să treci prin toate astea când poţi să te urci pur şi simplu în avion şi să fii aici în două ore?
- Pentru că e o aventură, Rose, e ceva ce mi-ar plăcea. Şi acum încetează să mai fii prostuţă şi lasă-mă să încep pregătirile. Vreau să-l sun pe Larry înainte să adoarmă. Îţi promit să te sun mâine seară, să-ţi confirm că totul e în regulă.
- Daca eşti sigură... doar să ai grijă.
Bella zâmbi spunând:
- Voi avea grijă, îţi promit. N-o să merg cu mai mult de 130 de kilometri la ora şi n-o să opresc la niciun popas pentru camioane, decât dacă vreun bărbat fabulos cu un camion de optsprezece roti insistă.
Rosalie oftă.
- Of, Doamne! Nu mă îngrijorează şoferii de camion, eşti mult prea greu de mulţumit când vine vorba de bărbaţi. Dar cu maşina e altă poveste.
- Vrei, te rog, să încetezi? Insistă Bella. M-ai ştiut pe mine vreodată imprudenţă? Pentru numele lui Dumnezeu, toată viaţa am fost prudenta! Acum, te rog, fă-mi o favoare, doamna Cullen. Ai aşteptat până acum, vezi dacă mai poţi rezista până ajung acolo. Spune-i bebeluşului să-şi aştepte mătuşă. Vocea Bellei deveni serioasă când şopti: Te iubesc, Rose. Ne vedem miercuri.
Tânără şi independentă soţie a unuia dintre avocaţii de marcă din New Orleans păru o fetiţă când răspunse cu o voce mică, cu care Bella era obişnuită din copilărie:
- Si eu te iubesc. Şi, Bells? Mulţumesc.
Bella zâmbi şi formă numărul de telefon al şefului ei. Ea şi Rosalie încă se mai îndreptau una spre alta când aveau probleme, a să cum o făceau în copilărie. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, medită ea, şi era edivent ca dependentă reciprocă a surorilor Swan era unul dintre ele.
Bella îşi aruncă bagajele pe bancheta din spate, abag cheile în contactul maşinii ei noi, un Mustang GLC, şi-şi consultă ceasul. Unu şi patruzeci şi şapte. Era cu aproape patruzeci şi cinci de minute în avans faţă de program.
Recapitula în gând tot ce făcuse, bifând o listă mintală. Problema serviciului fusese rezolvată, hainele erau impachetate- atât ţinute obişnuite, cât şi câteva mai elegante în vederea botezului- iar fardurile erau în geanta cu lucrurile strict necesare. Udase plantele şi strecurase un bilet pe sub uşa doamnei Hanraty, pe amabilă doamna din vecini să le îngrijească în lipsa ei. Orice ar fi uitat, va trebui să se rezolve de la sine.
Cincisprezece minute mai târziu era pe Autostrada Interstatală 95, şi chiar dacă ştia că era o nebunie să pornească fără pregătiri într-o călătorie lungă, totuşi era fericită şi emoţionată. Era atât de necaracteristic pentru ea să facă aşa ceva. De obicei era conservatoare cu felul ei de viaţă, şi depăşind un camion mare- unul care trebuia să aibă cel puţin optsprezece roti- zâmbi la gândul conversaţiei cu Rose. Fără cel mai mic interes pentru şoferul camionului, îşi ţuguie fericită buzele şi începu să fluiere, Dixie" îndreptându-se spre sud.
Două nopţi mai târziu, ultimul lucru pe care vroia să-l audă era, Dixie" sau altceva oricât de vag legat de sud. Ceea ce fusese o călătorie relaxantă şi uşoară, în specail prin Munţii Albaştri, se transformase într-un dezastru aproape de New Orleans, când ratase virajul spre şoseaua Ponchartrain. De două ori încercase să se întoarcă, dar eşuase. Această singură greşeală stupidă însemna că trebuia să înconjoare lacul şi să intre în New Orleans din direcţia opusă. Ceea ce nu luase în considerare era mărimea lui. Văzuse oceane care păreau mai mici. Ca să-şi agraveze greşeală, urmă ceva numit Canalul Deversor Bonnet Carre su ajunse de cealaltă parte a fluviului Mississippi. La drept vorbind, când o făcea de oaie, o făcea zdravăn.
Ajunsă la capătul răbdării, opri pentru a fi asigurată de un bărbat mai varsnic că dacă urma autostrada 18, acasta o vă ducă în Autostrada 90. Şi Autostrada 90 o va duce înapoi pe partea cealaltă a fluviului Mississippi. Apoi, dacă izbutea să rămână pe Autostradă, aceasta o va duce direct în New Orleans.
Bucuroasă că găsise Autostrada 18, Bella se sprijini de scaunul tapiţat cu piele moale şi expiră cu putere, într-un efort de a elimina o parte din tensiune. Deschizând radioul, tracu în revistă posturile dar nu reuşi să găsească decât muzica country.
Bella aprecie că era la aproximativ cincizeci şi cinci de kilometrii de New Orleans, şi cu puţin noroc ar fi reuşit să ajungă la casa strămoşească a familiei Cullen în vreo patruzeci şi cinci de minute. Să vezi ce va fi când le va povesti lui Emmet şi Rose cum străbătuse aproape un sfert din Statele Unite fără să se rătăcească doar acsa se întâmple la uşa lor, ca să spună aşa. Tot ce îi separa în acest moment era uriaşul lac.
Îşi clătină capul de propia prostie, dar ştia că va râde de ea mai târziu în seara aceea, stând la un pahar cu sora şi cumnatul ei.
Bella văzu faruri în depărtare, ochii stăruindu-i asupra lor din cauza întinderii pustii, întunecate a şoselei. Întorcându-şi privirea la asfaltul din faţă, continua să fredoneze la unosn cu muzică, bătând uşor cu unghia în volan.
Închise ochii pe jumătate când luminile se apropiară şi-şi întinse gâtul mai aproape de parbriz.
- La naiba!
Şoferul făcu aceeaşi mişcare din nou. Probabil era beat, dacă se abătea în felul acela brusc pe banda ei!
Farurile cotiră subit pe banda corect şi Bella se relaxă încet, încă îngrijorată să treacă pe lângă cealaltă maşină. După ce vă mai parcurge cam o sută de metri, îi va vedea luminile din spate în oglina retrovizoare; îşi întări inconştient strânsoarea mâinilor pe voland când distanţa dintre cele două maşini se micşora.
Deodată, incredibil, luminile erau în faţa ei! Nu pe banda lui, ci pe a ei! O cuprinse groaza şi inima îi bătu gata să-i sară din piept când farurile celeilalte maşini o orbiră cu intensitatea lor maximă. Fără să se gândească şi fără să aibe timp pentru alternative logice, Bella acţiona instinctiv şi târse de volan spre dreapta.
Nu avu timp să se bucure că trecuse pe lângă cealaltă maşină, pentru că trebuia să se lupte să obţină controlul asupra propiului ai automobil puternic pe care îl făcuse să se încline pe o parte în josul unui dig.
Să întâmplă atât de repede, în doar câteva secunde, încât un singur gând îi fulgeră prin minte: nu-şi putea aminti nici o rugăciune!
Bella ştia că va lovi copacul şi încercă să-şi adune toate puterile în vederea impactului. Dar fiindcă nu avea prinsă centura de siguranţă, a fost trimisă în parbriz când uriaşul trunchi de copac pătrunse în maşina ei.
Ochii Bellei se deschiseră încet, apoi să închiseră brusc că şi cum efortul era prea mare. Azui motorul mergând şi simţi ceva neted pe obraz.
Fereastra. Faţa ei era apăsată pe fereastră. De ce? Confuză, redeschise ochii şi îşi aminti într-o străfulgerare de groază. Avusese un accident! Ridicându-se capul, încerca să-şi îndrepte corpul şi simţi o durere ascuţită în tâmplă.
Ţinându-şi respiraţia, opri motorul şi binecuvânta liniştea care urmă. Era conştientă că nu putea rămâne în maşina: trebuia să găsească ajutor. O durea capul şi ştia că are nevoie de îngrijire.
Doamne Sfinte, se ruga în gând, fă-l să nu mai zvâcnească.
Un lucru simplu că închiderea portierei o slei de puteri şi îi păru o faptă foarte însemnată. Împleticindu-se afară din maşină, privi în direcţia din care venise. Celălalt şofer nici măcar nu oprise! Chiar dacă nu mai putea să vadă autostradă, liniştea de moarte care o înconjura îi spunea că beţivul îşi continuase pur şi simplu drumul.
Vroia să plângă dar nu mai putea s-o facă. Începu brusc să tremure incontrolabil, şi privind în întuneric, simţi că-i e frig, că e îngheţată până în măduva oaselor. N-ar fi trebuit să fie cald în iunie? Bella ştia că e în stare de şoc şi că trebuia să găsească ajutor. Se îndrepta spre pădure. Poate era o casă, ceva, pe acolo.
Prea târziu, Bella văzu că arborele creştea pe marginea unui alt povârniş. Se apucă disperată cu mâinile de metalul neted gri argintiu al aripii, într-o încercare fără speranţă de a se opri din alunecare. Alunecând în necunoscut, corspul ei deja matratat era forţat să îndure prea mult.
Nu era sigură dacă leşinase din nou sau dacă mintea i se blocase doar, nelăsând-o să simtă durerea cauzată de cădere. Se întinse pe pământul moale şi umed, şi închise ochii.
În mintea ei, departe, era o lumină strălucitoare care o atrăgea cu căldura ei. Şi dincolo de ea putea să îi vadă pe mama şi pe tatăl ei, aşa cum arătau când era copil. Amândoi zâmbeau, şi tatăl ei întindea mâna spre ea. Vroia să ajungă la ei, ştiind că era absolut necesar să o facă. El ar avea grijă de tot- aşa cum făcuse întotdeauna.
Însă siluetele lor începuseră să se estompeze.
Nu! Gândurile ei îi strigau mut să se întoarcă, dar dispărură la fel de uşor cum veniseră.
Închise ochii şi se abandonă de bunăvoie întunericului mângâietor. Mai târziu, după ce se va odihni, se va gândi ce să facă. Dar nu acum. Va avea timp mai târziu...
Îşi agăţă absenta halatul pe un cârlig prins pe spatele dulapului, şi, în începând de la încheieturi, pulveriza pe corp uleiul nutritiv care îi făcea pielea mătăsoasă. Cu mişcări lungi, lunecoase, netezi uleiul reconfortant pe piele. Inhalând parfului delicat se gândi că nu o duce prea rău pentru o doamnă de douăzeci şi şase de ani. Îşi privi corpul şi decise că nu era chiar unul grozav, dar în mod sigur nu era unul urât. Peste câţiva ani va începe să plătească pentru plăcerea ei de a râde, când liniile din jurul ochilor se vor adânci, dar Bella nu era dezamăgită. Deocamdată, pentru înălţimea ei se ţinea bine. Nu avusese niciodată forme claseice, mai ales acum, când era la modă să arăţi ca un adolescent. Fusese o vreme când se ruşina cu făptura micuţă care era. Dar nu şi acum. Era cine era... şi îi trebuie o veşnicie ca să îi placă femeia care o privea în fiecare dimineaţă din oglindă.